A fost un târg, un târg bogat în toate,
Şi printre lucrurile-aduse-afară
Frumoase, lustruite, curăţate,
Acoperită-n praf, era-o vioară;

Grăbită lumea pentru a cumpăra,
Cea fost frumos şi strălucea-n lumină!
Vioara-n ochii lor preţ nu avea
Şi nimeni n-o luă măcar în mână;

Dar dintr-un colţ se ridică îndată
Un om, părea să fie-un voievod,
Luă de jos vioara-n praf lăsată
Şi-n gîndul lui parcă-i crescu un nod!

Şterse cu grijă praful de pe coarde,
Uitată fiind de maistrul iscusit!
Şi începu pe coardele-ncordate!
Un cânt frumos cum nu s-a auzit!

Se-ngrămădi mulţimea de aproape
S-audă ce minune s-a-ntâplat,
În gândul lor nu pute-au a concepe
Sunetul de vioară fermecat

Veniră-ndată şi de mai departe!
La sunetul plăcut, armonios...
Şi toţi voiau de ea să aibă parte,
Iar preţul ei ajunse valoros;

Nu forma de vioară i-a dat preţul
Nici praful ce pe om la dezgustat!
Ci mâna care i-a scos sunetul
Valoarea ei pe pe loc a ridicat.

La fel şi omul părăsit în drum
Murdar şi gol văzut fără valoare;
Un singur Voievod, cu suflet bun,
La ridicat, la pus pe-asin călare!

El a ştiut ce se ascunde-n omul,
Bătut şi ocolit de toţi drumeţii,
Comoara ce a pus-o Creatorul
O să se vadă-n zorii dimineţii.

Poate creştinii astăzi n-au valoare
În ochii celor care îi privesc!
Dar va veni o zi de sărbătoare
Când vor cânta în corul îngeresc!

Omul nu poate-acum să înţeleagă
Ce se ascunde-n viaţa de creştin,
Numai de şterge praful ce îl leagă
De lumea care-odată va fi scrum.

Eii sunt moşteni, căci au o viaţă plină
De bogăţii ce nu sunt pământeşti,
Pornesc din inimă-o cântare lină
Care te poartă-n lumile cereşti.

Iubitul meu priveşte prin credinţă
La Maistrul ce-l transformă pe creştin
Căci astăzi încă mai dă o speranţă
La cel ce vrea să fie penegrin.

Nu omul este care-şi dă valoarea
Nici merit, că va fi moştenitor!
Ci Voievodul sfânt i-a pus comoara
El pusa-n om un duh nemuritor.

Atunci vei înţelege cei valoarea!
Când o să-L simţi în tine pe Isus
Atunci v-a răsuna frumos cântarea
Urcând cu sfinţii înspre Paradis.